Aberaţii

Cum să fii blogger olimpic

2008-05-17T10:15:00.011+03:00

Eram aseară pe un fel de podium, în faţa a peste 500 de oameni, undeva în Casa Poporului, la Festivitatea de premiere de la Olimpiadele Comunicării şi râdeam cu George de faptul că dacă cineva te ciupeşte sau te gâdilă într-o ocazie ca asta, nu poţi să reacţionezi urât din cauză că toţi ochii sunt pe tine.

Şi toţi ochii erau pe noi, ca reprezentanţi ai Ghişeului 5, fiindcă tocmai câştigaserăm premiul pentru "Cea mai bună poveste a perioadei de înscrieri", deschizând premierea blogurilor participanţilor la OC. Domnu’ Aghiuţă transferase mârlăneşte atenţia tuturor asupra mea, zicând că mulţumeşte furnicii lui din baie, dar în special mie, care scrisesem postul câştigător, aşa că am fost nevoită să bâjbâiesc şi eu un mulţumesc gâtuit de emoţie şi de râs la microfonul pe care Buzdugan şi Morar mi-l puseseră în faţă.

După alte premii date pe diverse categorii, podiumul se umpluse de echipe câştigătoare şi eu cu George ajunseserăm undeva prin spatele podiumului, de unde râdeam în voie şi pe înfundate de tot ce se vorbea şi mai ales de măiestria mea deosebită de a spune lucruri inteligente când vorbesc în public.

Motiv pentru care mi s-a mai dat o dată ocazia să fiu penibilă, fiind pusă iarăşi să vorbesc după ce am câştigat premiul pentru cel mai incitant blog (adică ăsta).

- “Ligia, de ce crezi că a câştigat blogul tău?” – mă-ntreabă Buzdugan.

- “Fiindcă...a plăcut juriului probabil”, am zis eu foarte perspicace.

- “Spune-ne care e cel mai incitant articol de la tine de pe blog” – încearcă şi Morar să-mi smulgă nişte cuvinte, la care eu mă autopromovez la maxim spunând că postul în cauză a fost scris înaintea participării mele la Olimpiade şi că deci e irelevant să spun.

Fericită că am scăpat, mă-ntorc la locul meu, dar n-am stat prea mult să-mi treacă roşeala şi emoţia că sunt din nou chemată în faţă, unde domn Morar mă invită să fiu Special Guest Star pe ”Viaţă şi Acordeoane”. Am acceptat, ce să fac :P şi de azi începând probabil c-o să scriu şi pe-acolo.

Na. Şi-acum să mulţumesc, că aseară n-aveam cuvinte. Un premiu îl dedic lu’ Radu, care neîncetat a crezut că o să ajung bloggeriţă cu diplomă, mulţumesc ghişeiştilor datorită cărora am ajuns anu’ ăsta la Olimpiade şi-am cunoscut atâta lume mişto, mulţumesc alor mei că nu-mi citesc blogul şi tuturor care mi-l citesc, prietenilor care mă plac şi dacă am blog, juriului că i-a plăcut de mine (lu’ domnu’ Comănescu mai ales, păcat că n-a venit aseară), lu’ Mihai Morar pentru oprtunitatea pe care mi-o oferă, organizatorilor că au făcut treabă bună, participanţilor fiindcă au fost la înălţime, blogspotului că mă suportă de aproape 3 ani şi cam atât, că mă lungesc prea rău.

Mă flatează foarte mult că sunt apreciată pentru ceva ce fac din plăcere şi pe scurt, pentru asta vă mulţumesc cel mai mult.

De îndată ce fac rost de filmări şi de interviul pe care l-am dat pentru hotnews.ro o să le postez aici. :)

Anti Cocalari în Călduri

2008-05-13T21:18:00.007+03:00

Premisele au fost foarte favorabile. Am început prin a prezenta azi dimineaţă la facultate un proiect despre imaginea femeii, aşa cum e ea promovată de media, şi cu toată mizandria mea, tot m-am indignat de ce aflasem şi prezentasem legat de tema asta feministă. (de exemplu că dacă o femeie ar avea proporţiile unei păpuşi Barbie n-ar avea decât un sfert de ficat şi ar pica în bot, fiindcă trupul nu i-ar putea susţine bustul, sau că 35% dintre fetele de 12 ani au ţinut cel puţin o cură de slăbit până acum).

După asta m-am dus să mă plimb prin magazine, în căutare de rochiţă de domnişoară de onoare, şi ca să continuu cu feminismul care mă apucase încă de dimineaţă, m-am indignat şi mai rău că o femeie a ajuns să poarte rochii şi fuste doar la ocazii speciale, şi că mai mult decât atât, chiar şi când se îmbracă aşa fiindcă aşa are chef, tot e percepută ca având motive ascunse să se îmbrace atât de feminin.

La asta mă gândeam câteva ore mai târziu, cât timp am aşteptat (timp de 40 de minute), o persoană suficient de nesimţită să zică din 10 în 10 minute că în 10 minute ajunge. Şi cum aşteptam eu ca o floricică plină de nervi, sătulă de butonat telefonul, un coclet care fuma şi aştepta şi el lângă mine a găsit inspiraţia să mi se adreseze cu-n “pe mine mă aştepţi? :>” slinos.

După un NU spus cu ură şi nervi, care ar fi fost urmat de mai multe explicaţii detaliate (cu privire la faţa lui de urangutan), dacă nu-mi suna telefonul să mi se spună să mai aştept 20j de minute, mi-am luat tălpăşiţa cu flăcări în ochi şi mulţi nervi jucaţi în picioare.

În staţie, 3 cocalari cu faze ieftine de genul “las-o mă pe ea să urce prima”, pus mâna pe uşă ca să nu pot să urc, talente. N-am zis nimic, cum nu zic de obicei cretinilor de genul ăsta, şi după ce mă urc în cele din urmă, din mila preastimaţilor de a mă lăsa să trec, mă duc cât mai departe de ei şi rumeg în continuare la nervii pe care mi-i făcusem aşteptând de pomană 40j de minute.

La staţia următoare mai urcă lume, cocleţii se apropie de mine din cauza aglomeraţiei şi-ajung să stea chiar în spatele meu. Texte. Glume. Îi ignor, deşi unul nu ştiu ce-mi făcea la păr. Suport, nu mă întorc, îi las în pace, poate le trece. Ei bine, nu. Unul din scârboşi mă atingea pe pielea spatelui, între blug şi bluză, cu un pai sau ceva de genu’.

Numai Dumnezeu ştie câtă toleranţă pot să am cu astfel de cretini, cât de diplomată sunt cu oamenii care mă enervează şi cât de rar izbucnesc de nervi în public. Numai că de data asta nu am mai suportat. Nu înjur, nu drăcui, prietenii ştiu că doar în şoaptă pot să spun prostii, sunt finuţă, educată şi etc, dar asta nu m-a împiedicat deloc să spun un “du-te dracu’ de ţigan spurcat” cretinului care se juca cu paiul pe pielea mea şi să cobor din tramvai, după o uitătură în scârbă adresată dobitocului care rămăsese uimit că am reacţionat aşa urât. Dobitoc care nici măcar nu era ţigan, tovarăşii lui erau, dar deh, mă gândesc că l-am jignit mai rău aşa.

Să nu mai spun că am coborât din tramvai plină de nervi şi mirată de prima mea astfel de reacţie, mai ales că şi când conduceam mă educase instructorul să mă manifest prin apelative mai animaliere, în locul binecunoscutului băga-mi-aş. Şi evident că, în timp ce aşteptam la semafor, alt inteligent mă măsura din cap până-n picioare cu o privire libininoasă şi mă salută cu-n claxon după ce trece. În cu totul alte condiţii, poate că m-ar fi amuzat ironia situaţiei.

Sunt departe de a fi o feministă, dar ca fată, puştoaică, femeie sau ce oţi vrea, e al naibii de greu să mergi prin Bucureşti fără ca cel puţin un imbecil să nu se lege, într-o manieră sau alta, de fizicul tău. Nici nu trebuie să fii îmbrăcată nu ştiu cum, sau să ai alură de model, vedetă, sau (cen)turistă.

Evident că nu vorbesc aici de piţipoance cu fuste pân’ la fund, decolteuri pân’ la buric, haine fosforescente, cu neoane funcţionale la gât sau cu paratrăsnete în picioare, pentru că alea poate că şi-o merită. Vorbesc de tipe normale şi decente. Dar se pare că indivizii care se iau de fete pe stradă n-au nici un fel de standarde, cum de altfel le lipseşte şi mintea, şi educaţia şi respectul.

Chiar nu arăt ca o manechinuită şi nici cine ştie ce bunăciune nu sunt(LE: deşi am şi eu fanii mei :P), dar cu toate astea am păţit câteva faze de la cocalari în călduri pe care n-am cum să nu le ţin minte. Pe prima am păţit-o când aveam 15 ani şi a fost cea mai traumatizantă experienţă (de până acum), când un bolnav a început să se frece de mine în tramvai şi care, după ce m-am sesizat, m-a urmărit destul de mult, deşi schimbasem de 2 ori direcţia de mers şi mijlocul de transport.

Un alt individ, cu maşină bengoasă, m-a urmărit, câţiva ani mai târiu, până-n faţa porţii şi-a şi stat acolo vreo 20 de minute aşteptând (să iasă taică-meu cu ranga?), asta ca să mai nu zic de alţi domni generoşi, destul de mulţi de altfel, care se tot oferă (mai diplomat sau nu) să transporte domnişoare tinere (la modul oprit maşina, sau tras maşina lângă tine sau mers pe lângă tine cu maşina).

Evident, pe lângă ăştia^, dobitocii care te fluieră, claxonează, îţi fac remarci subtile cu tentă sexuală (de genul “ce te-aş fu:-“ “), te pupă din senin sau te pipăie pe stradă, în plină zi, nu sunt decât căţeluşi inofensivi care se bucură când văd ceva care le distrage atenţia de la viaţa lor mizerabilă şi nefericită.

Nici nu ştiu ce-ar mai fi de spus în concluzie. Că astfel de animale ar trebui dresate, eventual ţinute în lesă, că femeile ar trebui să se îmbrace în saci şi să îşi provoace coşuri pe faţă, că agresiunea asta ar trebui să înceteze, că oamenii ar trebui să se mai educe în spirit civic? Nu ştiu ce rost ar avea, că situaţia, la fel ca multe altele mai grave, deşi e cunoscută de toată lumea, continuă să fie o mocirlă în care ne scăldăm zilnic.

Atenţii, atenţie şi atenţionări

2008-05-12T22:24:00.003+03:00

Unul din lucrurile de care m-am ferit întotdeauna să le fac a fost să pun etichete pe frunte, pe nas, pe maşini, atitudine sau orice fel de activitate. Nu de alta, dar, în afara faptului că mă enervează când mi se întâmplă mie asta, pe parcursul timpului mi s-a demonstrat, în câteva cazuri deosebite, că părerea şi deci catalogarea iniţială erau total nepotrivite cu ce era de fapt acolo.

Un proverb simpatic spune că n-o să ai niciodată o a doua şansă pentru a face o primă bună impresie. Ceea ce practic înseamnă să dai ce ai mai bun din tine tot timpul, dacă vrei să dai bine. Ori aşa ceva nu ştiu cât de posibil este, mai ales având în vedere cât de complex e un om şi cât randament e în stare să aibă într-o situaţie dată. Nu poţi fi tu tot timpul, sau dacă îţi reuşeşte asta, nu poţi arăta aceeaşi parte a ta de fiecare dată, ca un om care de câte ori i se face poză afişează acelaşi zâmbet simpatic, dar fals.

Însă când ajungi cumva, voit sau nu, întâmplător sau fiindcă ai lucrat la asta, în centrul atenţiei, să faci o impresie bună nu e o treabă deloc uşoară. Mai ales dacă vrei să nu fie doar o impresie, mai ales dacă faptul că ai ajuns în centrul atenţiei te ia pe nepregătite.

Oamenii au mereu tendinţa să reducă la cel mai simplu numitor comun, să pună în categorii prestabilite de culori mai toate lucrurile cu care se întâlnesc: albe sau negre, calde sau reci. Cu toate astea, categoriile există doar teoretic, pentru că realitatea e un hibrid de combinaţii, un fel de gemă cu tot felul de reflexe, care afişează culori anume doar la anumite intensităţi de lumină şi numai din anumite unghiuri.

Cam ca la ineluşele alea cu piatra care se schimba în funcţie de dispoziţie. Ideea e că puţini văd piatra, şi mulţi sunt prea blocaţi pe anumite culori ca să observe cât de multe altele trăiesc în pietricică şi n-o mai întorc la soare niciodată după aceea.

Orice om trecut de 5 ani ştie că dacă vrei să “atingi” un alt om trebuie să te joci cu jucăriile lui, cu valorile lui şi cu ce consideră el că e important. Atenţii şi gâdilări de orgoliu ar prinde în primă fază (şi cred că şi ulterior) ca să faci impresie bună din prima, profitând de singura şansă pe care un om o are pentru aşa ceva.

Numai că prea puţini oameni îşi duc existenţa într-o manieră atât de calculată, profitând la maxim şi pregătind în permanenţă terenul pentru beneficii ulterioare atenţiei acordate altor indivizi. Cei mai mulţi dintre noi, ajunşi în centrul atenţiei din întâmplare sau nu, primesc atenţionări referitoare la impresia lăsată în alţii, la etichetele pe care şi le-au atras sau le-au primit gratuit.

Unii oameni îşi doresc atenţie, alţii apreciere. Unii oameni nu-şi doresc nimic din toate astea, dar le primesc împachetate şi servite, împreună cu păreri mai mult sau mai puţin pozitive. Iar alţi oameni rămân departe de lumina reflectoarelor şi se specializează în pus etichete.

Aştept. Zâmbete de Bucureşti

2008-05-07T23:03:00.009+03:00

Nu ştiu prin alte zone cum o fi (ba ştiu, dar nu pot generaliza), dar pentru cine are drumuri prin orice zonă care se intersectează cu Şos. Colentina-Moşilor a devenit sport de performanţă aşteptatul. Aşteptatul de troleu, de tramvai, de aşteptat tramvaiul cât timp stai în tramvai (povestea cu o singură linie pentru două sensuri), aşteptat să înaintezi, aşteptat în staţii, în ploaie, soare, aşteptat să se fluidizeze traficul (ce expresie poetică), aşteptat să-ţi vină rândul să mergi şi tu cu maşina prin locurile interzise, aşteptat să se termine lucrările la drumuri, aşteptat să treacă de tine cerşetorii prin ratb, aşteptat , aşteptat şi iar aşteptat, în toate ambalajele de care sunt timpul şi societatea în stare. Dacă n-ar fi chiar trist, ar fi aproape amuzant

Am dobândit atâta toleranţă la aşteptat încât nici nu mă mai obosesc să dau porecle celor care întârzie, cum făceam acum câţiva ani (da, Evi, spun de tine care stai la unirii şi te-am aşteptat la metrou 1h şi 45 de minute!) De fapt cred că chiar m-am obişnuit cu aşteptatul, încât efectiv rămân fără cuvinte de câte ori ajung la timp (sau prea devreme şi trebuie să aştept) ori de câte ori merge ceva cum ar trebui.

Însă de la atâta aşteptat te cam saturi şi la un moment dat începi să-ţi convingi cerebelul că de fapt tu chiar faci ceva util în timpul ăla în care îţi rozi lacul de pe unghii (deşi nu eşti emo. Încă!). Cât timp rupi în bucăţele mici-mici-mici pliantele primite pe stradă, (după ce-n prealabil le-ai numărat literele), sau după ce-ai depăşit de prea multe ori punctajul record la singurul joc de pe telefon, (asta după ce ai reorganizat după preferinţele culinare toată agenda de prieteni) te cam oboseşte aşteptatul ăsta.

Şi când efectiv te plictiseşti de aşteptat (întâi te saturi, abia pe urmă te şi plictiseşti), cel mai mişto lucru pe care-l poţi face e să priveşti cum aşteaptă alţii. Ce fac oamenii în timp ce aşteaptă? De fapt întrebarea e pusă prost, pentru că întâi trebuie clarificat de fel de oameni aşteaptă. Păăi. Da. Cam toate tipurile de oameni aşteaptă. De la cocalari şi prinţese, la doamne cu pretenţii şi bărbaţi bine, de la piţipoance la babe mai mult sau mai puţin emancipate, o droaie de ţărani şi-n rest oameni obişnuiţi.

Cât timp stai (aştepţi) într-un mijloc de transport nu prea-ţi rămâne de făcut decât să te uiţi pe geam (sau în ceafa celui din faţa ta), să vorbeşti la telefon cu o grasă sau să te apuci şi să distrugi ceva, de la freza proprie la pantofii altuia.

Dar poţi la fel de bine să analizezi, să critici şi să judeci, dar mai ales să faci glume la care doar tu cu vocea ta interioară veţi râde, glume referitoare la oamenii care se perindă prin faţa ta. De exemplu la femeia care s-a băgat ca tuta pe contrasens şi-a blocat intersecţia (şi cum se joacă liniştită fetiţa ei pe bancheta din spate, în timp ce din jur i se oferă o gamă largă de posibili fraţi). Sau să râzi de cum stă ca tontul la semafor în maşina lui şmecheră, un tuciuriu sugrumat de aur care poate că ar fi avut mai multe şanse să scape de blocajul din trafic dacă îşi folosea aripile din dotare.

Se întâmplă câteodată ca vis-a-vis de tramvaiul în care aştepţi se se oprească alt tramvai, şi el incapabil să înainteze din cauza coloanei de maşini care îşi taie cauciucul roţilor pe linia de tramvai. Faţă în faţă cu tine, alţi oropsiţi, care se duc de unde vii tu. Un tip şi-o tipă care se uitau şi ei pe geam zâmbesc la început timid, dar alături de care zâmbeşti şi tu fără să vrei. De fapt măcar acum ai motiv să zâmbeşti larg, fără teama de a părea uşor retardat(ă) în ochii celor de lângă tine când râzi de ce-ţi trece prin minte.

Cobori şi schimbi traseul, după ce iar ai zâmbit machiavelic atunci când un băieţel care vroia să coboare era strivit de o cucoană repezită să prindă loc pe scaun. În cealaltă staţie în care te duci să aştepţi, fusta din vitrina unui magazin fancy îţi aminteşte cu nostalgie de-o bătaie cu ţigănci. Zâmbetul se transformă într-o rânjire amară, dar se îndulceşte brusc atunci când observi două fete care citesc coolgirl şi sunt aşadar, date de gol la capitolul vârstă, în ciuda machiajului abundent aplicat pe moace. Îţi aduci aminte de mişto-uri specifice de pe nuştiu ce forum şi zâmbeşti ca să nu râzi în toată regula de vremurile alea. Din staţie vezi cum pe şosea se tot îngrămădesc maşini, dar nici un troleu printre ele, în ciuda a 10 minute petrecute în aşteptare. Aşa că mergi pe jos, cu paşi repezi, vreo 3 staţii. La semafor te claxonează un taximetrist care aşteaptă şi el să se schimbe culoarea, şi vă zâmbiţi aşa cretin, fără motive. E frumos afară. Atât de frumos că omul care merge în faţa ta pe trotoar nu realizează că e cineva pe lângă el şi începe să fredoneze nişte silabe de parcă nu l-ar auzi nimeni.

Cum să nu întorci capul şi să nu zâmbeşti a complicitate alături de un străin afon, dar vesel? Evident că uiţi de gândul ăsta când, în mersul tău grăbit pe trotoarul înţesat de maşini, o vacă se ondulează alene, nelăsându-ţi loc s-o depăşeşti. Dar zâmbetul îţi revine la loc pe faţă când, după ce-o depăşeşti, observi cu coada ochiului viclean că de fapt mergea citind o poezie.

Cică avem peste 43 de feluri de zâmbete, care au peste 43 de roluri în emoţii de tot soiul, dar în special pozitive. Iar oamenii zâmbesc de mai puţin de 43 de ori pe zi, însă de cele mai multe ori când nu se cred observaţi. Să surprinzi un zâmbet la un necunoscut pe stradă e aproape la fel de zâmbicios ca atunci când zâmbeşti tu. Te umple de mulţumire şi te încarcă de emergie, te distrage de la ce faci, te face să te concentrezi mai bine la ce ai nevoie. Câte zâmbete însoţite de priviri pierdute în zare, câteodată rânjete..Data viitoare când le număr n-o să mă las până nu trec de 43.

Am observat că de câte ori aşteaptă, oamenii zâmbesc. Şi oamenii aşteaptă mult în Bucureşti, doar că de cele mai multe ori nu zâmbesc decât în sinea lor. Însă de fapt, cred că oamenii abia aşteaptă să zâmbească. :)

Mai multe poze (&merite) aici

Clepsidră

2008-05-01T22:22:00.004+03:00

Viitorul se grăbeşte să vină peste noi şi nu-i spune nimeni să meargă mai încet. Sau să zboare, să se teleporteze sau să se link-uiască mai în dorul lelii ca să nu ne mai mânjească pe toţi deodată de boala prea repede-lui.

Eram la început de liceu când a început prima dată să-mi tremure ceasul, cu minutar şi secundar şi cu de toate. Probabil că odată cu ăla biologic a început să ticăie. Aveam un prieten cu care discutam despre lume, viaţă şi Dumnezeu, infinit şi existenţialism şi despre multe altele, al căror nume l-am aflat abia mai târziu. Treceau şi ore, chiar jumătăţile de zi şi parcă nu trecea nimic, fiindcă timpul se bloca şi stătea în loc, odată cu soarele care ne privea tâmp de pe cer.

După ceva vreme, nu chiar multă, am făcut eu o prostie, de care nici nu-mi mai aduc aminte exact, şi probabil c-am stricat echilibrul universului şi mi-am pornit bomba cu ceas. Poate că atunci când am pescuit din lac cochilia aia de melc pe care încă o mai ţin în cutia din şifonier; sau poate când desenam cu cuiul deşurubat din magazin în ţărâna de lângă scări. Cine mai ştie. Ideea e că am făcut ce-am făcut şi mi-am pornit cronomentrul. Iar un pic mai târzior am făcut iar o boacănă şi am comutat totul pe fast forward (heh, poate de-aia toate vocile din trecut, cu certuri, veselie şi şoapte sună atât de piţigăiat acum).

De-atunci încoace se derulează totul în faţa mea c-o viteză care nu-mi mai lasă timp nici să simt mirosul pielii atâtor persoane care întră şi ies în şi din viaţa mea ca actorii dintr-o telenovelă mai neinspirată decât Tânăr şi neliniştit.

Nici măcar o întâmplare nu mai lasă timp să o rumegi, s-o înţelegi sau să ţi-o explici, ci devine automat amintire. Pe care o arunci, după bunul plac, în teancul în care îi şade mai bine, ca pe-o rufă murdară pe care fie n-o să o mai porţi niciodată, fie o să o toceşti de la atâta purtat la tine-n bocceluţă.

Tocmai alergam pe scări când m-am prins că timpul se mai şi opreşte. Şi stă şi stă, de parcă firişoarele de nisip din clepsidră ar fi atrase de magnetismul sticlei care le îndeamnă să se scurgă. Timpul se opreşte atunci când aştepţi. Să vină şansa peste tine, un om capabil să te fericească, o conjunctură favorabilă. Când aştepţi schimbarea, când aştepţi să mori. Scrisesem când eram eu (şi mai) mică o poezie despre timp, în care îi deplângeam soarta de a fi mereu pe fugă. Acum însă parcă nu mai mi-e milă de el.

Cam atât din aberaţia de mai sus, cine are chef poate citi ceva mai glamouros scris de mine aicişea. Poate că i-ar fi stat mai bine articolaşului ăla la mine pe blog, dar deh.

La marginea cercului

2008-04-28T17:25:00.004+03:00

Ca atomi în jurul cărora gravitează lumea întreagă, ne simţim pe noi înşine nucleul la care se raportează existenţa şi-n jurul căruia se învârte omenirea toată. Locuim bine mersi şi comozi în centrul unui cerc personal, ale căror raze, infinite ca număr, dar limitate ca lungime ne trasează graniţele, pe care, cu bună ştiinţă chiar noi le-am desenat pe parcursul vieţii.

Şi ca orice atomi, ne credeam în definitiv echilibraţi, cu protonii noştri care ne fac să fim pozitivi, deci buni, şi cu neutronii noştri care ne dau iluzia că starea neutră e cea mai potrivită când e vorba de contact cu lumea exterioară.

Numai că în mişcarea noastră browniană şi concentrică, limitaţi de cercul în care ne învârtim mica existenţă chimică, se întâmplă să ne mai apropiem din când în când de marginea cercului, unde particule din noi sunt atrase de magnetismul altor atomi, al altor celule străine.

Cu toate astea, se mai întâmplă ca unor mici părţi din noi să li e facă frică să plece din molecula aşa de bine închegată în care şi-a începuit viaţa, ale căror rutină reprezintă însăşi rotiţa care face totul să se învârtă. Cum îi e atomului de hidrogen, căruia îi fusese suficient să se aibă pe sine, când este atras de oxigen pentru a forma ceva cu mult mai complicat şi mai spectaculos?

Chimia e simplă, picătura de apă de ploaie lasă impresia că a existat în forma asta de la începutul timpului ca ceva firesc, dar niciodată nu se explică în cărţi cum cele două celule de oxigen o agreează pe cea de hidrogen, şi nici cum faci să te desprinzi din comoditatea celulei tale şi să ajungi de la marginea cercului tău la nucleul unei cu totul şi cu totul alte structuri.

Gravitând, hoinar, din ce în ce mai departe de miezul tău, atragi sau eşti atras de alte celule, cedezi şi te alipeşti altor lumi străine, fără să ai habar dacă vei face parte din ceva superior, inferior sau doar altfel. Sau din contră, te sperie valurile de energie simţite prin vecinătatea micului tău atom şi te reîntorci la nucleu, unde mereu te-ai simţit în siguranţă.

Mai faci schimb de energii, fără a lăsa şi-o parte din tine, mai pierzi protoni fiindcă te-ai aruncat prea devreme în iureş, şi devii o celulă negativă sau negativistă. Mai ameţeşti de la atâta învârteală şi mai pluteşti prin materie aşa aiurea, dar până la urmă nu poţi rămâne atomul singuratic. Legile naturii te împiedică, reacţiile cu tot ce e-n jur nu te pot lăsa indiferent mediului. În fiecare zi, în noi, se întâmplă astfel de lucruri, la nivel molecular, la nivel celular.

Atomii roboţi, fără raţiune sau sentimente, ne fac să funcţionăm în fiecare zi. Lor nu e teamă că ajungând la marginea cercului, desprinderea lor va produce drame. Că nucleul nu va mai putea de dorul lor, că şansele de a se integra în ceva evolutiv sunt mai slabe de jumătate sau că or să plutească singuri prin univers.

Nouă, în schimb, ne e frică să ne desprindem. Ne sperie permanentul ciclu de transformare şi preferăm să rămânem în cercurile noastre strâmte, unde totul e comod, controlat şi simplu. Unde ne-am construit arme anti-magnetismul celorlalţi şi-am învăţat să-l dezvoltăm pe-al nostru şi unde cercul nu e niciodată perfect. De-aia gravităm spre margini.

Plouă-n trafic

2008-04-23T13:42:00.004+03:00

Traficul de pe Şos. Colentina se aseamănă foarte mult c-o mâncare stricată şi stătută. Se circulă ca naibii de vreo 2 ani, de când au început lucrările la schimbarea liniei de tramvai. Ca o mâncare făcută de copii din ierburi şi praf, s-a presărat niţel mai târziu pe Colentina-Moşilor cu parcări în zig-zag şi borduri noi.

Şi cum traficul nu era suficient de greoi şi aglomerat, adeseori imposibil, mai nou se lucrează la două pasaje sau ce naibii or să fie, unu la dna ghica şi altul la obor. Asta după ce au consolidat podul de la râu. (Lucrări care apropo, durează cu luni bune peste cele 18 prevăzute în proiecte)

Şi se ajunge la situaţia reală în care o staţie cu troleul să se deruleze cu viteza lumii stinse, în 40 de minute. Iar pentru cine se încumetă să ia tramvaiul, e ca la jocurile de noroc, pentru că pe anumite porţiuni tramvaiele din ambele sensuri îşi împart aceeaşi linie şi aştepţi la paletă cu zecile de minute. Şi-s două palete, deci tot acolo ajungi.

Culmea e că lumea, obişnuită de atâta timp cu greul, s-a cam obişnuit cu situaţia, aşteptând să se termine dracului o dată. La ora actuală se poate spune că traficul infernal, împreună cu înjuratul de primari şi de politicieni (corupţi? - nu, că-i pleonasm) au devenit chiar pretexte de socializare prin mijloacele de transport.

Dacă ar fi doar desfăşurarea super lentă (adică ore întregi) pe porţiuni pe care le faci pe jos în juma de oră sau noaptea in 10 ar fi oarecum ok. Însă nu e zi (şi nu exagerez) în care să nu se întâmple ceva. Ba să se întâlnească două tramvaie bot în bot pe aceeaşi linie, ba să-i pice tramvaiului antenele, ba să intre roata troleului în groapa de pe singura banda disponibilă de la Obor şi să coboare lumea din troleu să-l împingă.

Ba chiar zilele trecute un şofer de troleu a oprit după intersecţie şi pur şi simplu a plecat. Că dacă spun de blocat intersecţii şi cretini care intră pe contrasens sau fac coloană pe linia de tramvai spun chestii deja cunoscute şi devenite din excepţie regula de bază.

Într-una din dimineţile trecute am asistat la o scenă tare amuzantă, la Obor, când îi venise şi troleului rândul să râmână fără antene (c-o zi înainte o pţăţise tramvaiul), fix în mijlocul şoselei, între cele două benzi. Coboară un nene la costum dintr-una din maşinile care stăteau la coadă din faţa troleului şi începe să ţipe nervos. Ba la poliţistul care cică dirija haosul, ba la şoferul de troleu, pe care-l bufnise râsul la ţopăiala isterică a domnului la costum, care săracu’ clacase şi care mai era şi claxonat că nu înaintează juma de metru, cât avansase traficul în cele 5 minute în care respectivul îşi descărca nervii pe poliţaiul din intersecţie.

Cu toate astea, ce s-a întâmplat ieri a depăşit toată, dar absolut toată înţelegerea şi împăcarea cu situaţia pe care noi, locuitorii acestei minunate zone, o tot rumegăm de ani buni sperând să treacă.

Ce s-a întâmplat e că a plouat. Când plouă se ştie că Bucureştiul e distrus, iar când e şi furtună te aştepţi la ce e mai rău. Dar ce e mai rău e o imagine prea blândă pentru ce era de văzut ieri pe Calea Moşilor-Colentina. Pe ambele sensuri de mers erau maşini oprite, enorm de multe maşini, mai multe decât şi-ar fi imaginat cineva că încap. Dintre ele erau câteva care blocau absolut orice încercare de-a altora să avanseze, fie că o făceau cu milimetri pe oră, iar alte câteva aveau la volan nişte oameni pe faţa cărora se citeau mult prea mulţi nervi.

Tramvaiele erau şi ele blocate. În intersecţii, evident. În toate intersecţiile. Maşini printre ele, care n-aveau unde să se ducă. Troleee goale, cu uşile deschise, ca mortăciuni verzi prin marea de maşini. Şi oameni. Puhoie de oameni, printre maşini, coborând din tramvaie şi din troleee, umplând trotuarele ambelor sense. Fulgere, tunete şi stropi mare de ploaie care udau până la piele sutele de oameni care au pornit pe jos, cu vorbe de blestem şuvoindu-le din gură.

Majoritatea vorbeau la telefoane şi fiecare povestea câte ore (ore! Adică >1) au stat fie aşteptând un mijloc ratb, fie între staţii (pentru că rar deschide vreun şofer uşa). Claxoanele aveau concert, oamenii înjurau şi ploaia picura cu stropi mari. A. Să nu uit de bălţi, pomi căzuţi, maşini zgâriate şi oameni care ţipau, alimentarea cu energie electrică a tramvaielor care a fost întreruptă din cauza unor defecţiuni şi canalele care au refulat. Cu-adevărat sublim.

........

Ce nu pot eu să înţeleg e cum s-au apucat prea înalţii cretini din funcţii de conducere şi responsabilitate de toate lucrările odată, paralizând efectiv toate variantele care ar mai fi stat la îndemâna vreunui muritor.

Ce nu înţeleg e cum de se preferă să se chinuie şi să se frustreze atâta lume când era mult mai simplu să se închidă şoseaua şi să circule doar mijloacele de transport în comun, pe durata lucrărilor, oricât ar fi durat ele.

Ce nu înţeleg e cum de oamenii încă mai tolerează ce se întâmplă. Ce-ar fi dacă s-ar bloca drumurile către Voluntari şi Pipera de către mase de oameni nemulţumiţi? Sau dacă toţi cretinii cu maşini ar judeca logic şi ar merge pe jos, măcar o perioadă, în loc să le folosească pe post de dormitoare în intersecţii?

Trăim în România. Şi ce? Suntem blestemaţi pentru îndrăzneala asta?

- foto: adevarul.ro, atac-online.ro si protv.ro

- Mai multe aici

Cum am luat eu nota 3 în facultate

2008-04-20T14:02:00.004+03:00

Studiu de caz - Publicitatea şi promovarea formelor fără fond în societate

Aplicabilitatea şi actualitatea teoriei formelor fără fond este exemplificată astăzi în realităţile sociale de toate tipurile, pentru că putem vorbi oricând despre forme fără fond, despre instituţii, fenomene, organizaţii sau legi care nu îşi găsesc menirea în societatea românească.

Însă odată cu globalizarea, modernizarea câştigă tot mai mult teren, iar formele fără fond îşi găsesc materializări dincolo de tradiţie, ba chiar în mijlocul modernităţii, chiar ele însele devenind un brand. Românesc.

Ca realitate socială în care formele fără fond au pătruns fără să ţină seama de tradiţionalele instituţii româneşti în cadrul cărora le-a fost delimitată clar existenţa, fenomenul publicitar crează clare discrepanţe între fondul autohton, intrinsec oamenilor şi forma pe care o îmbracă şi o promovează mesajul publicitar, una modernă, poleită şi atrăgătoare, care însă nu este necesară şi nici perfect aplicabilă unei societăţi în tranziţie.

“Pe plan sociologic publicitatea creează o falsă standardizare prin consum, care lasă impresia unei distrugeri a ierarhiilor sociale stabilite şi a distincţiilor de clasă”[1], o îmbrăţişare a unei forme vădit improprie, de un fond cu aspiraţii sociale, cărora le sunt promovate metodele false, superficiale şi de suprafaţă de a accede la modelul propus.

Cel mai adesea şi pentru toate categoriile sociale intermediare, publicitatea face apel la dorinţa de ascensiune socială. Este suficient ca un produs de consum current să fie abordabil din punct de vedere financiar pentru ca publicitarii să găsească rentabilă asocierea lui cu un semn ale reuşitei, produsul devenind puntea de acces la un nivel sociologic superior, măcar de formă, a celor care nu pot cu adevărat să-şi susţină prin merite calitative accederea.

Existenţa unor modele şi forme care flatează clasele mijlocii fac legătura, în conştientul colectiv, între nivelul de consum şi stilul de viaţă, rangul social şi poziţia ierarhică. Dar nu devii în chip magic director general dacă porţi un ceas elveţian, sau doamnă cu stare dacă te îmbraci de la Yokko, ori diferenţa dintre esenţă şi aparenţă fiind chiar problema atât de disputată a formelor fără fond.

Ca promovatoare de forme, publicitatea trebuie să ofere o promisiune măgulitoare şi mincinoasă a unei depăşiri în ierarhia socială, sau chiar a depăşirii de fond, în ideea lovinesciană că în cele din urmă formele ajută la dezvoltarea fondului.

De aceea conţinutul mesajului publicitar, limbajul, forma, temele şi retorica utilizate încearcă să se adapteze fondului poporului, făcând să strălucească în chip spectaculos stilul de viaţă al celor cu stare şi atrăgând publicul să-şi dorească doar forma, imaginea, ambalajul.

Dar, în fond, se ştie bine că este vorba despre o pseudo-vanitate. Pentru că atunci când se repetă că oricare ar fi clasa din care faceţi parte consumaţi aceleaşi mărfuri, nu se dă se înţeles şi că în ciuda utilizării comune, fiecare rămâne în clasa lui socială.

Superlativele tehnice devin din ce în ce mai des criterii de comparaţie socială, iar calitatea produselor (forma, brandul, imaginea) garantează un plus de valoare socială pentru cel care îl achiziţionează, indiferent că e vorba de cultură de putere sau de “autenticitate”.

Atâta timp cât această “boală” dă tuturor dorinţa de a urca pe scara socială, ea împinge şi clasele superioare să restabilească distanţa, prin reînnoirea modelelor de atingere a progresului. Ceea ce este tot o formă, care în fond, urmăreşte aceleaşi direcţii urmate de către cei situaţi mai jos în piramida ierarhică. Se ajunge astfel la un cerc vicios în care împrumutarea de forme nepotrivite, neadaptate la fond devine un joc social în care, din păcate doar societatea are de pierdut. “În loc ca democraţia să fie stabilită în diferenţa dintre oameni, e construit contrariul ei, ierarhia în conformitate.”[2]

Deşi afectează pe plan global, fenomenul reprezintă încă una din multele întruchipări în care formele fără fond se pot regăsi în societatea actuală, şi căruia noi, ca români, îi suntem deosebit de vulnerabili, tocmai pentru că modelul Occidental a stat întotdeauna ca etalon şi chiar ca declanşator a ceea ce s-a transformat în brand românesc – teoria formelor fără fond.

[1] François Brune, Fericirea ca obligaţie – Psihologia şi sociologia publicităţii, editura Trei, 1996, p. 112

[2] François Brune, Fericirea ca obligaţie – Psihologia şi sociologia publicităţii, editura Trei, 1996, p. 127

__________________________________________________________

Pe chestia asta am luat eu nota 3 la Sociologie fiindcă am scris-o eseistic şi-am gândit-o outside of the box-ul impus de profesor. Culmea e că eram şi încă sunt chiar mândră de ce mi-a ieşit. Dar se pare însă că anumiţi profi nu apreciază deloc treburi de genul ăsta. Ca să fie mai clar despre astfel de profi vorbesc. Am postat aici fiindca sunt o frustrată care n-a luat nota 3 decât în liceu, la mate.

Nu crede tot ce gândeşti

2008-04-16T06:39:00.005+03:00

Când vine vorba de a-ţi justifica neîmplinirile, nefericirea şi eşecurile de tot felul cea mai la îndemână soluţie e să dai vina pe altcineva. Sau pe condiţiile vitrege care n-au permis să-ţi dezvolţi potenţialul gigantic ce se chinuie din răsputeri să se materializeze în realizări răsunătoare pe care să le fluturi ostentativ în faţa altora mai puţin norocoşi.

E un mare bullshit să crezi altceva decât asta. Ca de exemplu că vezi-doamne doar tu eşti responsabil de încotro ţi se îndreaptă drumul vieţii. Să fim serioşi. De câte ori n-ai muncit cu toată implicarea şi dăruirea şi ai ajuns şi dezamăgit şi fără speranţă, în timp ce altul s-a jucat puţin cu trofeul la care tânjeai tu de atâta vreme şi apoi l-a aruncat într-un colţ?

Fără s-o dau în fatalisme şi-n tăieri de vene că viaţa e grea şi nedreaptă, ţin să ridic un pic în slăvi forţa miraculoasă a norocului. Nu înseamnă totul norocul, dar dacă nu-l ai, degeaba eşti genial. Fără noroc eşti doar mediocru, fără noroc eşti doar un fraier care trebuie să compenseze prin multă muncă handicapurile lui naturale.

Bine, şi nu e important doar să ai noroc, e important nici să nu ai ghinion. Trebuie să fii cel puţin prost să te încrezi doar în noroc (deşi e bine cunoscută vorba), la fel cum trebuie să fii cel puţin prost să te încrezi doar în munca ta (deşi asta e niţel mai palpabilă decât norocul). Ca să ajungi la adevărate succese trebuie să le combini pe-astea în aşa măsură încât să nu-ţi dea cu virgulă atunci când pui şi suflet.

Dar atunci când realizezi, după suişuri şi coborâuşuri care mai de care mai abrupte, că eşti un mare fraier dacă alegi să stai la mâna destinului şi să depinzi de lucruri aşa de incerte cum e norocul sau ghinionul, preferi să tragi şi mai tare ca să te asiguri că o să reuşeşti indiferent ce sau că măcar o să poţi da vina doar pe tine dacă merge ceva prost.

Asta duce câteodată la realizări spectaculoase, dacă ţi se aliniază planetele favorabil, sau din contră, la lucruri care nu depăşesc o limită a normalităţii. Dar în orice caz duce la situarea pe-o linie de plutire deasupra nivelului mării şi la mulţumirea de sine, care e poate unul dintre cele mai liniştitoare sentimente care nu ţine cont de reuşită sau eşec. Cu toate că te încălzeşte doar atât cât să nu te frigă eşecul.

Ideea era în schimb alta şi anume că oricât de mult noroc ai avea sau nu, ca structură interioară rămâi aceeaşi persoană, cu aceeaşi valoare şi acelaşi potenţial de la început. Care se văd oricât de mult ai urca sau ai coborî pe scara realizărilor de tot felul, cel puţin în ochii celor care contează.

Poezia mea preferată, încă din clasa a 3 a, are un vers tare simpatic, căruia abia cu mult mai târziu i-am înţeles înţelesul: “if you can meet with triumph and disaster and treat those two impostors just the same”.

LE: Şi pentru cine vrea să citească despre Conferinţele Olimpiadelor Comunicării

Sclifoseală

2008-04-13T00:21:00.002+03:00

Mi-e silă.

- De retrăit clişee propuse spre a fi evitate, care se odihnesc la umbra cameleonică a noilor situaţii, doar ca să se treacă din nou prin materia la care restanţele nu se iau niciodată.

- De prostul control pe care nu-l poţi avea nici măcar asupra propriei persoane şi de euforia care vine o dată cu iluzia puterii.

- De cât de previzibilă e viaţa în neprevăzuturi predictibile şi cât de posibile sunt improbabilităţile, în comparaţie cu imposibilităţile probabile.(în mintea mea are sens propoziţia asta)

- De timpul pierdut în traficul unei lumi prea aglomerate cu nimicuri, şi care, între punctul de plecare şi cel sosire, îţi omoară tot entuziasmul cu care abia te-ai urnit din loc.

- De geamurile deschise şi-ale lor perdele ce flutură în vânt din cauza curentului creat când uşa către ce-ţi doreai îţi e trântită în faţă.

- De posibilităţile infinite care îi fac ochi dulci unei pasivităţi orbite de prea mult timp.

- De lucrurile care nu se schimbă niciodată, oricâte plăci de faianţă colorată ai lipi peste mentalităţi şubrezite şi fisurate.

ad misericordiam

2008-04-08T11:42:00.003+03:00

Din când în când în existenţa noastră de toate zilele mai dăm, inevitabil, de oamenii de care ne tot ferim de obicei. Oameni care ca intelect, ca mentalitate, cultură şi valori nu sunt deloc cu ce ne identificăm noi. Şi tot inevitabil, ajungi şi la discuţii în contradictoriu cu astfel de oameni. Oameni cu care n-ai absolut nimic în comun, dar cu care îţi permiţi şi chiar îţi doreşti să ai parte de-o bună şi ca lumea făcută dezbatere de idei.

Pentru că ştii că ai dreptate şi persoana din faţa ta nu e doar cineva care crede diferit decât tine, ci devine automat reprezentantul tuturor care susţin altceva, un ceva care ţie personal ţi se pare stupid şi greşit. Poate de-aia, ca orice om, încerci să mai diminuezI răul din lume şi te angajezi în discuţii doar ca să demonstrezi ce bine e ca tine şi ce rău e ca celălalt. Iar cel mai rău rău în celălalt e mentalitatea închisă, învechită, opacă şi limitată.

Mie una mi-au plăcut mult ideile la vremea când le vedeam doar pe ele, şi nu ştiu dacă îl ştiţi toţi pe Gelu Ruscanu, dar cred că şi eu am, ca şi el, o “nostalgie a absoutului”.Tocmai de-aia îmi place rău să îmi susţin ideile, părerile, să vin cu exemple, să prezint aşa cum văd eu situaţia, oricare ar fi ea şi-n definitiv să lupt pentru o idee. Şi-apreciez cu-atât mai mult un om cu cât e capabil să-şi argumenteze o părere şi să aibă tăria de a-şi menţine poziţia până la sfârşit. Iar dacă poziţia şi părerea acelei persoane e-n totală contradicţie cu a mea, jocul devine cu mult mai interesant.

Mă pricep la dezbateri, colegii pdsişti m-au călit în sensul ăsta şi totodată mi-au reamintit cât de mult te poţi implica pe tine atunci când discuţi cu cineva în contradictoriu. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, în viaţa de zi cu zi prea rar ai parte de dezbateri de idei şi prea des ajungi să te cerţi, chiar dacă una implică idei şi argumente şi cealaltă implică atac la persoană.

Logica îmi spune că cu un om pe care nu-l cunoşti absolut deloc nu ai nici un motiv să te cerţi, ci doar să dezbaţi păreri diferite. Realitatea ţine să mă contrazică, într-atât de mult încât s-a ajuns ca fiecare să ia drept atac la persoană orice părere care e diferită de a lui.

Şi vii şi-ţi susţii ideea, şi priveşti problema din x unghiuri, domenii şi perspective şi-ţi dă unu-n cap cu supremul argument “eşti prea tânăr/eşti fată”. Şi-ţi ia jucăria, tocmai când te distrai cel mai bine. Cu asta sau cu “depinde”. Aşa de rău mă enervează ăştia care capitulează şi aruncă o flegmă de superioritate când nu mai au argumente solide. Aproape la fel de mult ca ăia care se lasă convinşi prea repede. Dar nici pe departe la fel de mult ca oamenii fără luciditate şi cu orgoliu tembel, care n-ar recunoaşte public că greşesc nici dacă i-ai tăia cu lama.

Oameni suntem, într-o oarecare măsură toţi ne identificăm şi într-unii şi în ceilalţi, dar prea puţini sunt ăia care sunt suficient de raţionali să pună în balanţă totul şi mai ales să aibă tăria să re-evalueze situaţia iniţială, dacă nu schimbată de valoare, măcar îmbogăţită cu perspective.

Poşta Română sau PR-not

2008-04-07T00:59:00.007+03:00

Vineri, undeva după 6 jumate seara a picat în cârca mea să mă duc să plătesc o factură, care era, bineînţeles, în ultima zi scadentă. Nu m-aş fi deranjat prea tare dacă nu era factura frăţiorului geamăn, căruia i s-ar fi închis telefonul, tocmai când era plecat pentru o săpămână prin România.

Dar nervii că am aflat în chiar ultimul moment erau prezenţi şi mulţi, şi mari. Şi nervoşi. M-am îmbrăcat pe fugă şi-am plecat, iar tocmai când am pus mâna pe mânerul unei bănci la care se puteau plăti facturi am văzut că programul li se încheiase în urmă cu doar 5 minute.

Motiv pentru care am plecat la poştă, bătrâna poştă care se ocupă cu de toate şi la care n-am mai pierdut timp la cozi de când mi-am ridicat ultima alocaţie.

Trebuie menţionat că eu nu plătesc facturi şi urăsc să fac asta, mai ales că ultima factură pe care am plătit-o, culmea, înaintea Crăciunului, a fost cu-n milion în plus dat din banii mei, fiindcă roboţelul din bancă mi-a înghiţit bancnota şi-a trecut-o în contul persoanei care a plătit după mine, lucru care evident că nu i-a păsat nimănui.

În fine. Am ajuns la poştă, unde m-am bucurat ca fraiera că sunt doar două persoane înaintea mea la coadă. Două ghişee, o singură tipă, răcită, bolnavă şi mealcă şi, cel mai important, ocupată cu alte hârtiuţe. După vreo 5 minute de aşteptare, în interiorul ghişeului îşi face apariţia un nene, care venise să ia coletele şi să le transporte, numai că pentru asta avea nevoie de câteva semnături de la tipa care oricum nu era ocupată să servească clienţii.

Încă un sfert de oră în care noi, ăştia care aşteptam la ghişeu am auzit discuţii despre colete care nu-s bine legate, semnături care nu sunt şi alte jdemii de foi care nu sunt de găsit sau care nu sunt completate bine. Când tipul dinaintea mea i-a spus femeii de existenţa noastră enervată acolo, la lista celor auzite s-au adăugat lamentările individei despre cât de bolnavă, ocupată şi prinsă în “sistem” este.

A plecat nenea cu coletele şi o persoană de la ghişeu a fost servită (adică trimisă la alt ghişeu). După 5 minute de mişcare şi vorbire în reluare, în acelaşi ghişeu minunat îli fac apariţia alte 3 cucoane, care s-au pus pe semnat şi ştampilat diverse hârţogării, evident, alăturându-se lor şi domniţa care (nu) presta muncă la ghişeu. La 8 se închidea poşta şi era trecut de 7, iar eu nu ştiam nici dacă stau la ghişeul care trebuie, iar cele 20 de minute care treceau, acompaniate de vocea răguşită a tipei de la ghişeu care explica altei individe nişte porcării, mă făceau efectiv să îmi doresc să mă zgârii pe faţă, să distrug, ciopârţesc, sparg, rod, lovesc orice chestie care mi-ar fi declanşat bomba de nervi din minte. După alte 10 minute de servit persoana dinaintea mea, mi-a venit şi mie rândul.

Cum să aştepţi 45 de minute să plăteşti o amărâtă de factură? Şi cum să fie atât de multe hârtii de semnat, atât de puţini angajaţi, atât de proastă organizarea şi mai ales, atât de urâţi pereţii şi mediul de lucru? (pentru că da, în 45 de minute de fâţâit de pe-un picior pe altul ai timp să citeşti toate înjurăturile scrise pe afişele lipite de geam, să numeri toate crăpăturile de pe pereţi, să apreciezi grosimea stratului de praf de pe florile din geam sau de câte ori a fost poşta inundată de cretinii care au apartamentul deasupra).

Poşta română sucks big time. De la funcţionare care îşi fac treabă cu viteza lumii stinse până la sistemul neupdatat de când era bunica fată.. Dacă ar fi un loc unde comunicarea instituţională să fie imperios necesară, poşta şi cabinetele medicale ar trebui să ocupe locuri fruntaşe, pentru că acolo totul funcţionează prost, lent şi învechit în fiecare zi, spre deosebire de stadioane, unde violenţa e doar la derby-uri şi unde oricum, show-ul se echivalează în bani, cel puţin pentru media.

Din câte ştiu, în prezent Poşta Română beneficiază de serviciile unei agenţii de publicitate şi a unei de relaţii publice.

Lucru care mi se pare ca o scărpinare cu mâna dreaptă a urechii stângi, pentru că atunci când ai probleme cu un serviciu pe care vrei să-l promovezi şi să-l vinzi nu începi să dai o grămadă de bani pe reclame şi campanii, ci mai întâi aduci la un stadiu acceptabil sau chiar bun acel serviciu şi abia apoi faci cunoscut tuturor ce produs fain ai.

După părerea mea toată chestia asta cu îmbunătăţirea ar trebui să vină din interior. Nu-i nici un secret bugetul Poştei Române, mai ales că e printre puţinele instituţii ale României care nu s-a privatizat. Aşa că bani ar fi, interes ar fi, pe de-o parte al statului în a crea ceva de calitate şi pe de partea cealaltă a poporului, care săracu’ cotizează să aibă parte de servicii de calitate. Ce mai trebuie în afară de bani şi motive? A, da. Voinţă. Că potenţial ohooo cât este. Culmea e că-l şi valorifică, oferind servicii foarte variate. Problema e că n-au nici oameni calificaţi, şi nici suport tehnic sp şi-l valorifice la maxim.

Din câte citesc aici cică s-ar afla în plină desfăşurare o campanie de restructurare şi îmbunătăţire a calităţii serviciilor Poştei Române, dar din păcate acest lucru nu schimbă cu absolut nimic modul în care se lucrează acum-acum în Poştă şi timpul mult pierdut în faţa ghişeelor.

Estimată a se finaliza în 2012, campania care şi-a propus să îmbunătăţească Poşta Română ar face tare bine să înceapă să dea roade mai repede, de preferabil nu unele aşa de cantitative, cum e sediul mare şi frumos al Poştei, ci calitative, care să se măsoare în eficienţă şi timp câştigat.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, după ce-am citit ştiri despre asta, ar fi o greşeală imensă a statului român să privatizeze Poşta Română, mai ales după ce au cheltuit atâţia bani pe-o astfel de campanie, care se presupune c-o să transforme Poşta Română într-o instituţie care oferă la un loc servicii din cele mai diverse. Mai ales că doar în ultimul an, în condiţiile prezentate mai sus, a atins o cifră de afaceri cu mult peste aşteptări.

Aşa că sper să salut statul român data viitoare când mă duc la Poştă şi-o să constat că totul merge strună, şi nu o multinaţională care să se folosească de investiţiile statului ca să-şi arate meritele.

Şi link către un Ghişeu cum nu e altul.

Ketchup

2008-04-05T16:49:00.003+03:00

Tocmai îmi construisem un sandviş pe 3 etaje când am văzut o pungă de roşii şi castraveţi lăsată ostentativ pe masă, asta fiindcă nu prea am obiceiul să inspectez frigiderul prin sertare de obicei. Am picat în plasă şi mi-am tăiat un castravete pentru ronţăială şi o mică feliuţă de roşie ca să fac mansardă sandvişoiului.

Numai că încă de când am spălat împricinata roşioară am avut bănuiala că nu e ca oricare alta de prin salatele de până acum. Tocmai fiindcă micuţul ei vrej avea mirosul ăla aspru, de verde natural, de roşie românească proaspătă, la care culoarea nu e artificială şi pompată cu seringa. Mă cuprinsese aşa o poftă numai la ideea că ar putea să aibă gust încât n-am putut să nu îmi spun, după ce-am gustat-o că “în sfârşit, roşie adevărată!”.

Dar totodată am început să mă revolt. Adică cum adică adevărată? Şi cum adică în sfârşit? Chiar s-a ajuns în halul ăla de anormalitate să te consideri câştigător la loteria legumelor dacă nimereşti una bună şi naturală, cu miros şi mai ales gust? Şi mmm...ce gust, mi-am zis, în timp ce am terminat roşia. Lăudându-i mamei intuiţia de a le cumpăra, şi ea s-a mirat de noroc: “Nu credeam c-au ieşit la noi roşiile”

Cum e posibil să ajungi să te bucuri, pentru că eu una m-am simţit mai bucuroasă decât un copil care ia 10 când învăţase de 8, când descoperi în farfuria ta o roşie cu gust? Mai ales când acum câţiva ani plăcerea asta mi-era la fel de indiferentă cum îmi e acum gustul cartofilor de la mc, fiindcă eram convinsă că aşa o să rămână mereu.

Şi-mi vin în minte acum pepenii şi strugurii, pe care de-abia îi aşteptam în copilărie să apară, tocmai fiindcă aveau un gust pe care n-ai cum să-l uiţi şi după ce-l simţi nu te poţi mulţumi cu mai puţin. Acum castraveţii gigantici, lungi şi groşi, de parcă sunt făcuţi ca să-ţi altoieşti copiii şi nu ca să le dai să-i mănânce, sau ridichiile mamut, care nici ca formă nu-ţi mai amintesc de ceva cunoscut sunt noile vedete pe piaţă, urmând moda injectatelor inodore şi false de pe alte meleaguri.

Înţeleg atâtea E-uri băgate în tot felul de produse, de la ciocolată la cârnaţi, înţeleg şi coloranţii din cosmetice sau aditivii din junk food şi chiar şi plagiatul din showbiz. Dar cu ce-au greşit legumele şi fructele de sunt în halul ăsta de falsificate? De ce o simţi omul nevoia să distrugă chiar şi singurul lucru în care ar fi avut oarecare încredere că-i mai vrea binele, şi-anume natura şi roadele ei?

Chiar atât de nerentabil pentru omenire a ajuns să fie originalul şi naturalul? E tare păcat că nici măcar o roşie adevărată nu-şi poate schimba gustul amar pe care ţi-l lasă o societate în care “zeul la care se închină toţi e banul.” (Balzac)

Jurnal de blog

2008-04-04T23:55:00.012+03:00

Undeva prin blogosfera nou creată, Kidhuţa s-a transformat în Ligia, adică om “serios” şi participă la Olimpiadele Comunicării cu echipa intitulată sugestiv Ghişeul 5, adică nişte PDSişti şi-un Aghiutză, alături de care vrea să schimbe ceva în Comunicarea instituţională.

Pentru înscrieri, trebuia sa gândim o campanie care să aducă mai multe femei pe stadioane, în scopul scăderii gradului de violenţă şi de brichete aruncate pe teren. Am avut idei geniale (una includea sutiene aruncate :P ), dar nu toate au încăput în cele 4000 de caractere din formular, dar cu toate astea noi sperăm să le punem, într-o formă sau alta, pe blogul nou creat al echipei.

La sugestia lui Marius Balaci şi fiindcă tot n-am făcut asta niciodată, urmează o micuţă povestire a experienţei mele cu blogurile şi blogging-ul.

Observ acum cât de aşa mişto e să începi un blog de la zero, şi atâtea posibilităţi, combinaţii şi idei, încât cred că dacă aş avea mai mult de 3 personalităţi mi-aş face câte-un blog pentru fiecare.

Când am început eu blogul ăsta, prin 2005 în vară (da, ce babă sunt, fiind uncool înainte ca uncool-ul să fie cool) platforma blogger nu oferea prea multe template-uri, prea multe modificări de la design-ul iniţial şi nici widget-uri aşa simpatice. Anul ăsta fac 3 ani de blogging, şi deşi tot nu mă consider bloggeriţă (cum ziceam şi-aici) o idee tot am despre ce înseamnă blogul.

Acum mai toate site-urile, în plus faţă de forumuri, au şi secţiuni de bloguri, cu interfaţe atât de simpatice şi de uşor de folosit încât nici nu mă miră câţi din cunoscuţii mei şi-au făcut blog. (Proaspăt intrat în blogosferă e Ionutz, care o să îşi pună la status că-s zeiţă supremă fiindcă îi fac reclamă)

Cu toate astea, cele mai mari platforme de blogging rămân blogger-ul şi wordpress-ul. Bloggerul mi s-a părut primitor şi simplu ca şi mod de folosire, încă de când mi-am făcut blogul pe care scrijelesc din taste acum, pe când wordpress-ul e mai complicat, mai complex în design şi-n chestii adiţionale.

La Ghişeu avem wordpress şi a fost nevoie de ceva timp şi de mâini pricepute ca să cădem toţi 5 asupra unuia dintre miile de template-uri care sunt disponibile pe net, dar partea bună la ele e că sunt uşor modificabile şi ajustabile în funcţie de absolut tot ce se vrea, şi-n plus afişează emoticoanele, lucru care e uber simpatic pentru un om care simte nevoia să :)) tot timpul ca mine.

I-am pus şi counter, ca la toate blogurile care se respectă, pentru a putea vedea cine şi de unde ne spionează activitatea, am adăugat în blogroll bloagele noastre pentru cei interesaţi şi pe cele ale membrilor juriului ca să dea bine, am pus poze, filmuleţe, şi-n curând, dacă se mişcă cu talent domnu’ cu pricina o să apară şi-un clip cu noi, echipa, prăpădindu-ne de râs la primul brainstorming (despre wymioty - hai mă că suna bine-n poloneză :D ).

Sunt cam conservatoare cu bloguţul ăsta al meu şi mi-a fost că-l răsfăţ dacă îi pun un widget, dar măcar pe blogul echipei o să mă destrăbălez şi-o să bag un tetris, un ceas amuzant şi un player unde să-mi marchez teritoriul cu balade pour Adeline şi obsesia de săptămâna asta.

Una peste alta, sunt atâ â â â âât de multe siteuri cu şi despre blogguri, sunt şi cărţi (eu am citit-o pentru-n proiect la şcoală), şi reclame şi de toate, încât să-ţi faci blog chiar a devenit joacă de copii. Un Link cu detalii despre bloguri şi blogging aici.

Ideea acestui post scris foarte comercial, blogger style, este, fără îndoială, să vă fac să intraţi pe blogul Ghişeului5, să citiţi p-acolo, să vedeţi una-alta, să ţineţi pumnii şi să nu fiţi dezamăgiţi dacă voi şterge acest post în caz că nu trecem mai departe. :D

Daţi click, deci.

Transplant de karmă

2008-04-01T18:10:00.002+03:00

Puternic ortodocs cum se presupune a fi poporul ăsta din care facem parte, şi puternic influenţabil, uşor de convins şi mereu dornic de-a fi la modă – asta apropo de Teoria formelor fără fond, un brand românesc, că tot am avut referat de făcut – s-a ajuns, nu ştiu de unde, ca românul de rând să creadă în reîncanare mai ceva ca indienii născuţi şi crescuţi în spiritul renaştentist.

Şi uite cum îşi explică oamenii de rând succesul altora şi insuccesul propriu, cum îşi justifică fiecare greşelile din trecut sau defectele greu de controlat şi cum se consolează majoritatea că nu la anu’, nu când fac copii şi nici la bătrâneţe ci hăt abia în viaţa viitoare or să aibe şi ei ce le doreşte sufleţelul acum.

Principiul din fizică, al 3 lea mi se pare, care spune că nimic nu se pierde, ci totul se transformă, întru echilibrul veşnic al universului este aplicat aiurea de majoritatea indivizilor, care văd în karmă un bumerang pe care-l arunci şi care sigur nu vine înapoi decât în vieţi viitoare, când, dacă eşti suficient de norocos, o să fii papagal sau nu ştiu ce bălărie, ca să scapi de intensitatea răutăţilor pe care le-ai făcut ca om. Iar dacă nu, măcar o să ai Viaţa de Apoi a creştinilor.

Cât despre vieţile trecute..oho..unii cred că au fost aşa chinuiţi încât au făcut autovictimizarea slogan pentru existenţă, iar alţii din contră, că au fost atât de privilegiaţi încât uită să-şi coboare nasul la mirosul nu tocmai plăcut al vieţii pe care o duc acum.

Pe lângă ăştia mai sunt unii care oricât de multe cicluri pămâneşti sau nu ar trăi, rămân pentru eternitate exact la fel, cu aceleaşi deprinderi, aceleaşi defecte şi aceleaşi concepţii pe care nici timpuri, secole sau regimuri politice diferite nu ar reuşi vreodată să le schimbe.

Ăstora din urmă ai zice că Budha înadins le face de-i plimbă prin tot felul de situaţii, doar-doar or să se înveţe sau să se schimbe, sau măcar de oboseală să renunţe la încăpăţânare şi să facă altfel decât de obicei.

După principiul cauză-efect, tot o să plăteşti cândva că ai fost naiv şi ai crezut în Moş Crăciun, că ai ajutat un prieten la nevoie sau că de 1 aprilie ai minţit că faci cinste. Orice ai face, karma, deşi nu neapărat asociată cu reîncarnarea, tot te pândeşte la colţ de stradă, îţi sare în spate şi-ţi pune mâinile la ochii, după care te pune să ghiceşti care din faptele tale asupra altora să fie norocoasa care te va lovi săptăluna aceasta.

Ar fi tare să poţi să-ţi faci transplant de karmă, sau măcar împrumut, ori să te duci la târg şi să schimbi salvarea vieţii unui căţeluş îngheţat cu maşina aia mişto la care salivezi de câte ori o vezi în vitrină. Sau şi mai bine, să-ţi programezi toate necazurile unul după altul, undeva pe la bătrâneţe, după ce oricum ţi-ai vândut abilitatea de a simţi durerea de orice fel în schimbul plăcerii de a nu-ţi păsa.

Probabil că şi alternarea asta de evenimente de tot felul are rostul ei în viaţă, aşa că nu ştiu ce ne-am face fără karmă, fiindcă e destul de important să crezi că orice acţiune de-a ta are consecinţe mai mari decât alea imediate. Ce ne-am face dacă faptul că mâncăm kiwi ne-ar produce doar plăcerea imediată şi n-ar avea şi repercursiuni asupra exploatării economice ale ţărilor din lumea a treia de către ţări capitaliste, ce-şi doresc world domination? Lumea ar fi mai tristă, dar câţiva oameni ar fi tare fericiţi, dar până la urmă rolul karmei e doar de-a asigura un echilibru.

Până una alta, dacă ar fi să fi avut o viaţă anterioară, probabil că sigur am fost câine. Fiindcă altfel nu-mi explic cum am atâta predispoziţie către lene, linişte şi tolăneală. Aproape că mi-e dor de coada mea.