Aberaţii

O cunoştinţă de pe undeva de prin ţară m-a rugat să depun nişte acte în locul dumnealui pe la o direcţie d-asta de stat la cozi, depus hârţoage, plătit taxe şi suportat bătrânei ieşiţi la socializare, aşa că după ce-am fost jecmănită la drumul mare ca să mi se printeze 3 pagini color şi una alb negru şi-am plătit pe ele cât aş fi dat pe-o bluză la reduceri am purces a doua zi de dimineaţă spre marele X de pe hartă.

Ca orice nativ din Bucureşti, eram în ignoranţă totală în ceea ce priveşte străzi sau chiar cartiere şi habar n-aveam unde se află respectiva instituţie publică, deşi săraca era pe-un bulevard destul de mare şi destul de aproape. Aşa că în seara de dinainte am gugălit ce-am gugălit, m-am interesat cum ajung acolo (trebuia să schimb doar 2 autobuze, cu care să merg 4 staţii, conform site-ului RATB) şi-am pornit zâmbitoare să-mi îndeplinesc misiunea.

Cum era de aşteptat, zâmbetul de optimism a cam luat sfârşit când prima staţie la care a oprit autobuzul nu avea deloc acelaşi nume cu ăla de-l notasem eu conştiincios de pe site-ul ratb, deşi direcţie era bună. În fine, zic. Poate n-or coincide denumirile, oricum ştiam sigur că trebuie să cobor la a 3 a. A doua staţie nu se numea nici ea cum credeam eu, iar a 3a, - presupusa mea oprire - era undeva de unde nici un câine deştept n-ar mai fi ştiut să se întorcă. Am rămas deci în autobuz şi-am întrebat de direcţii pe-o tanti amabilă, care mi-a spus că mai am 4 staţii până la capăt şi să cobor la prima după barieră. Bariera de tren adică. Cine credea deci că în Colentina e ultima frontieră a cocălărismului, ţărănismului şi jegului ar trebui să dea o raită prin Pantelimon. Arată în aşa hal încât trebuie să treci de barieră ca să intri.

În fine, trecută de barieră şi ajunsă la capăt, am pornit spre staţia celui de-al doilea autobuz şi fiindcă tot aşteptam am intrat să cumpăr ceva de la un magazin, unde discuţia cu tanti grasă care se uita la telenovele a decurs cam aşa:

- Daţi-mi şi mie ..napolitane. Şi-arăt, că deh.

- N-avem.

- Păi văd acolo în spatele dumneavoastră.

- Aia e Joe, îmi zice femeia cu-n aer de superioritate.

Aşa. După două staţii cu noul autobuz, fiindcă denumirile nu coincideau deloc, experienţa de până atunci îmi spunea să n-am încredere în indicatoare şi singurul om pe care puteam să-l întreba ceva era de culoare-original, am coborât şi am realizat că am mers prea mult. După ce restabilisem echilibrul în lume mergând înapoi o staţie, greşesc un pic clădirea cu ghişeul, dar într-un final ajung unde trebuia, un loc unde viitorul suna bine, fiincă aveam doar o băbuţă în faţa mea la coadă.

Nenea de la ghişeu îi cere doamnei vreo 3 acte, dar băbuţa îi dă cătamai dosarul, stifuit bine cu tot felul de hârtii care mai de care mai importate. Nenea de la ghişeu îl deschide şi se îngrozeşte câteva secunde, dar apoi i-l înapoiază femeii cerându-i doar actele de care avea nevoie. Bombăneşte ceva bătrâna, dar ca pentru ea, ca omul care aşteaptă să sară groapa şi apoi să se lepede de dracu, şi în timp ce se căuta de buletin apuc să spun şi eu cu ce scopuri sunt pe-acolo. Cât timp mă conversam cu ghişeistul, baba începe să socializeze şi ea cu bătrânelul care se aşezase la coadă în spatele meu şi-i spune:

- Domnu’! Ar trebui să nu mai fiu aşa emotivă. Când cineva se poartă urât cu mine încep să plâng. Plâng foarte repede. Şi nu e bine!

- Da’ de ce doamnă să plângeţi? Zice bietul om, mirat că moaca lui a făcut-o pe biata femeie să se destăinuie.

- Păi sunt emotivă rău. Şi dacă domnu’ – arătând ghiduş către ghişeist – mă mai repede aşa, eu plâng!

Eu în schimb n-am plâns, dar m-am abţinut cu greu să nu râd decât după vreo două minute, când mi-am luat tălpăşiţa şi-am pornit spre unde aveam de ajuns, bucuroasă că am dus la bun sfârşit ce trebuia şi hotărâtă să nu mai fac favoruri ce implică deplasarea mea pe căi neumblate. Până să ajung din nou în civilizaţia de la Universitate a durat cam vreo 12 staţii în trafic, deşi site-ul ratb contorizase doar 2, şi cu toate astea pe măsură ce mă apropiam de centru şi mai recunoşteam din străzi realizam cât de aproape şi cât de uşor aş fi ajuns dacă aş fi luat-o prin alte locuri sau perpedes.

Ce-mi place mie la Bucureşti e că oricât de rău te-ai chinui să găseşti un loc şi oricât de rău te-ai enerva că nu-l găseşti decât foarte, foarte greu, nimic nu se compară cu enervarea de după ce ai rezolvat totul, atunci când realizezi cât de uşor era de fapt de ajuns. Deşi cred că nici dacă-ţi cunoşti Bucureştiul n-o să fiţi vreodată prea buni prieteni, dat fiind oamenii, traficul şi mai ales ăia care te ghidează greşit, fie ei şi site-uri.

____________________________________________________

De exemplu Artistu’ mă descrie ca fiind "un copil" frumos al blogosferei şi nici măcar nu-l cunosc pe tip. :P

Poze: 1&2