Aberaţii

Tocmai am aflat că la naștere am luat nota 7, la jumătate de oră de zbătut și de chinuri pe care le-am îndurat după nașterea fratelui meu geamăn, care a dat dovadă de potențial maxim la primul suflu în lumea adevărată (adică el a luat un nemeritat 10).

Și tot azi am aflat că fratele meu mai mare, nu ăsta geamăn mai mare cu juma de oră (ci ăla mai mare cu 9 ani), a propus ca pe mine să mă cheme “Scaraoschi” înainte să afle că de fapt m-am născut fată (alor mei li s-a spus că or să aibă gemeni băieți și au aflat că sunt fată abia când m-am născut, iar numele ăla a fost răspunsul singurului copil al lor de atunci la întrebarea "cum să-ți botezăm al doilea “frate” din gemeni").

Deși m-am născut fată (spre surpriza tuturor), cu un frate geamăn și-un alt frate mai mare (și n-am fost botezată Scaraoschi, cum și-ar fi dorit big bro), majoritatea „educației” mele a fost cumva “anti-drăgălașă”. Când eram mică de tot, fratele mai mare obișnuia să se distreze la maxim cu mine și cu geamănu’ într-un joc numit “prinde luminița”, punându-ne să prindem reflexia de pe perete a unei oglinzi de ascuțitoare rotundă. Niciodată n-o prindeam, fiindcă a naibii se tot plimba pe perete și fugea fix înainte să punem mâinile pe ea. Și dubios lucru, atunci când în sfârșit reușeam s-o prindem, în loc s-o acoperim cu mâinile ieșea la suprafață. Frustrant, mai ales pentru niște copii de 3-4 ani. Ne-a luat ceva ani și sute de lacrimi pierdute ca să ne dăm seamă că n-o să reușim să “prindem” niciodată luminița. Dar am învățat lecția.

Și tot când eram mică de tot, fratele cel mare, atunci când nu-l ascultam, obișnuia să mă amenințe că mă “bagă în borcan” dacă nu sunt cuminte. Asta pentru că aveam o adevărată fobie pentru murături în vremea aia și mi se părea perfect realizabil ca eu, oricât aș fi de mare, să fiu ciopârțită și băgată într-un borcan de-ăla mare legat cu ceolofan și elastic de bani și eventual servită ca garnitură într-o seară frigurosă de iarnă. Borcanele au fost motivul pentru care am fost eu cuminte (până-n anii mei mai târzii).

Iar simplul fapt că fratele meu ăla mare e începând de azi tătic, iar frățiorul geamăn și cu mine suntem unchi, respective mătușica unui mic pui de om (de sex masculin), îmi deschide orizonturi nebănuite în ale educației unui copil. Singura întrebare pe care mi-o pun e de la ce vârstă să-l pun să prindă luminița. :D

Așa s-a numit volumul de povestioare lansat ieri, în cadrul Bookfest 2009, de către Apa Nova, în urma concursului lor de acum aproape un an, De ce iubim Bucureștiul, și de fapt cuprinde vreo 26 de mini-mărturii ale vieții în București, împreună cu câteva cuvinte despre ăia care le-au scris.

Lansarea a fost drăguță, mai ales că spre sfârșit, nea Octav și cu mine (împreună cu ceilalți co-autori ai cărțuliei) ne-am exersat autografele pentru domn’ primar Oprescu, invitatul special al evenimentului, care a întârziat vreo 50 de minute tocmai pentru că Bucureștiul e plin de atâta iubire încât se circulă bară la bară. Simpatică ironia.

După ce am depășit minutul de glorie personală, am luat la pas, ca și anul trecut, standurile editurilor. O grămadă de cărți bune, reduse, ieftine, de colecție. Bookfestul ține până duminică. Treceți pe-acolo.

În copilărie, până să-l descoperim pe Jacky Chan pentru a-i imita mișcările de luptă, obișnuiam să mă bat cu fratele geamăn “ca în basme”. Adică ori de câte ori ne loveam mai puternic, ne închipuiam că l-am băgat pe celălalt în pământ până la glezne, genunchi sau gât, indiferent care dintre noi îl juca pe făt frumos sau pe zmeu. Abia mai târziu am descoperit că poți să te joci și de-a prințesa, dar pe frățior nu prea l-a încântat noua mea idee, poate și pentru că nu era cu bătăi, mașinuțe, alergat sau invizoace. Așa că am lăsat “simțitul ca o prințesă” de dezvoltat pe viitor (mai ales că nu-mi prea plăceau rochițele) și pe moment m-am concentrat pe construit săbii din crenguțe de măr cu care să-i învinețesc picioarele fratelui, ca să-i arăt că smicelele din basm nu-s bune de nimic dacă n-ai și apă vie cu care să te vindeci.

Așa se face că singura prințesă cu care aveam să mă identific vreodată - Fantaghiro, din basmele italiene (era un film demult pe tvr)- era o tipă care se tunsese și costumase în bărbat ca să apere ținutul tatălui ei (duelându-se parte-n parte cu prințul de care avea să se îndrăgostească). Asta pentru că nu mi-a plăcut niciodată ideea de Ileană Consânzeană răpită de zmeu și incapabilă să scape din ghearele unui astfel de odios, altfel decât cu ajutorul unui prinț plictisit căruia i se pusese pata pe ea și care se apucă din senin s-o salveze din belșugul în care trăiește. Tocmai de-aia nici ideea de cavaler nu mi-a surâs vreodată, mai ales că ăștia din poveștile de la noi se apucau s-o salveze sau s-o impresioneze pe gagică doar pentru că le dădea tac’su (ei) jumătate de regat.

Observ că mi-e tot mai greu să îmbrac în aberații oarecum abstracte și aiurea o întâmplare sau o idée simplă care mi se plimbă prin cap. Cumva, trebuie să reinventez Aberațiile. Sau pe mine.

Până una alta, apropo de prințese greu de mulțumit, un videoclip: (a, am și poll!):

De foarte multă vreme încoace am început să scriu al naibii de rar pe aici, ceea ce-nseamnă că scopul blogului meu a cam luat-o pe arătură și s-a dus un picuț prin pustiu (scopul fiind ăla terapeutic, care presupunea ca eu să aberez despre ce mă taie capul ca să-mi eliberez mintea de diverși demoni și iele). În utima vreme însă am stat și-am tot gândit de ce mi s-au rătăcit aberațiile și n-au mai am ajuns pe blog, mai ales fiindcă știu ce plăcere îmi făcea să aiurez în scris despre de toate.

Cu toate că poate sună ciudat, e fiindcă în toți cei aproape 4 ani de când îl am, mi s-au întâmplat foarte, foarte multe lucruri datorită blogului. Am dat și-au dat de mine oameni cu-adevărat interesanți, cu care nu m-aș fi gândit vreodată că voi ajunge să discut față-n față și-am ajuns eu în situații în care nu m-aș fi văzut sau crezut în stare. Absolut nimic rău în asta, ba din contră – dacă ești om normal. Pentru mine însă părea că au ieșit prea multe chestii bune dintr-o mână de aberații, de pe urma cărora n-aveam nici o așteptare. Așa c-am lăsat-o mai moale, ca să se-ajungă la un echilibru natural.

În plus, în ultimul an am avut puternic de-a face cu partea comercială a blogurilor. Destul de ironic pentru convingerile mele personale, am lucrat cu și pentru cei care văd blogul strict ca mijloc de a scoate bani, iar treaba asta mi-a afectat puternic și părerile și atitudinea vis-a-vis de blogging. Și nu numai. Iar atenția acordată blogurilor în ultima vreme, din partea media și-a tuturor m-au făcut să uit sau să ascund de ochii lumii plăcerea de a scrie doar de dragul de a scrie, nu pentru bani, faima sau că așa face toată lumea.

Și treptat astea două au dus la tot felul de ramificații de gânduri. Ideea e că aș vrea să scriu mai des și să-mi zugrăvesc în aberații toate ideile care mi se învârt prin cap și toate mini-poveștile în care-s personaj. Și sunt destule astea. Pe de altă parte nu mai am nici o tragere de inimă. Oameni care mă cunosc au început să mă citească și, evident, nu pricep mare lucru, că doar aberez. Cu toate că citesc o grămadă de bloguri la rândul meu, simt că deja s-a plafonat totul și că nu mă mai poate surprinde nimic acum așa cum m-ar fi putut surprinde acum ceva vreme. Vreau povești cu magie, iar lumea nu oferă decât idei reciclate, smulse prea brutal din realitatea de care fugim în fața calculatorului. Și nu vreau să mă surprind că și eu fac același lucru, cu toate că e foarte posibil s-o fi făcut-o deja.

În momentul de față, nu mi-e foarte clar cum și în ce măsură mai sunt în stare de aberații. Adică sunt în stare, că fundamental nu m-am schimbat, doar că n-am idee dacă asta e direcția în care să merg mai departe. Și dacă nu e, care ar trebui să fie?

Poza

Întrerup leneveala de la mine de pe blog prezentându-vă un proiect al unor colegi de-ai mei de facultate, care au lansat o campanie menită să aducă României o promovare cât mai corectă în afara granițelor ei, din partea studenților noștri plecați prin afară și de ce nu și a restului de „împrăștiați” de-ai noștri de prin lume.

Cât despre mine, mă aflu și mă complac într-o “vacanță” în care singurul efort pe care-l depun e să mă bălăngăn în hamacul din curte, în timp ce citesc o carte. Deci cum s-ar zice, odihnesc lenea. O să revin cu aberații cât de curând. Până una alta, bucurați-vă de iasomie.

Dacă apucă să îți intre pe sub piele și să te farmece cu acel je ne sais quoi, prima vizită a Parisului o să te urmărească toată viața, oricât de mult ai încerca să aduni experiențe mai bogate, oameni mai calzi sau priveliști mai impresionante. Și asta pentru că Parisul e mai mult o stare de spirit decât un oraș frumos, e un sentiment la care te reîntorci de câte ori vrei să îți umpli sufletul cu entuziasm, nerăbdare și senzația că poți păcăli timpul, făcându-l să treacă în favoarea ta. În orice zare ai răzbate după aia, iei cu tine o mică parte din oraș doar pentru că i-ai respirat aerul și ai făcut parte din freamătul și armonia lui, iar Parisul va face să încolțească în tine inevitabila dorință de a reveni cât mai curând și de a-l “împărți” cât mai repede cu cei dragi.

Cam ăsta e sentimentul cu care se reîntorc cei mai mulți din prima lor vizită la Paris. Pentru mine însă a fost un pic mai mult de atât. Și mai altfel. Sună clișeistic, dar a fost exact ce aveam nevoie: răsfăț, depărtare, prietenie, frumos, necunoscut, nervi, rătăciri (și de-alea reale), libertate, galanterie, distanță, visat cu ochii deschiși, relaxare, melancolie, entuziasm, ploaie cu soare (și nu numai), liniște, nerăbdare și din nou visat. Dacă ar fi să descriu în doar două cuvinte cum a fost Parisul, alea ar fi cu siguranță “de basm”.

Fiindcă m-am simțit ca o prințesă. Una modernă, normal, cu blugi, adidași și doar bucle udate de ploaie care să mă dea de gol, dar în mod cert ca o prințesă. (Una care a răcit rău în cele din urmă). Ziua alergam prin locurile unde Voltaire, Balzac, Renoir, Brâncuși și enorm de mulți alții și-au lăsat amprenta cea mai de seamă asupra lumii, iar nopțile le petreceam la terasa care dădea în grădina palatului unde am fost cazată, povestind ore-n șir, cu un pahar de vin franțuzesc în față, despre minunățiile văzute peste zi. Iar apoi adormeam imaginându-mă valsând în sălile de bal, de aur, marmură sau oglinzi care erau doar cu-n etaj mai sus de camera mea.

Iar când nu mă simțeam prințesă aveam senzația ca știu ce era în sufletul împăratului din povești, ăla care cu-n ochi râdea și cu celălalt plângea. Fiindcă oricât de flămânzi de frumos ar fi ochii, mintea și sufletul nu te lasă să uiți de unde ai venit, iar complexul românesc de inferioritate în fața civilizației adevărate te face întâi să te miri și abia apoi să admiri. M-au mirat și-am admirat în primul rând șoselele și autostrăzile, îndeosebi tunelul de 7 km, cu 4 benzi pe sens, prin care am intrat în Paris, care are deasupra lui un imens cartier de zgârie nori. (Asta fiindcă francezii au orgoliu și vor să le arate new-yorkezilor că și ei pot. Si pot. Noi doar avem potențial). Lăsând La Defense undeva în spate, spiritul Parisului începe să se simtă imediat ce treci de Arcul de Triumf și intri ca lumea în Paris, fiindcă forfota de pe Champs Elysees e o bună primire pentru orice turist care abia așteaptă să se plimbe. Turnul, de la distanță sau nu, ziua nu-i decât o măgăoaie de fiare care luceste în soare și care nu-i fascinează decât pe chinezii care se pozează ținându-l în palmă. Noaptea însă când se aprinde ai impresia că tot murmurul străzilor se mută în parcuri și grădini ca să-l admire și parcă-ți pare rău c-ai numit frumusețea aia “doar o măgăoaie urătă”. Iar dacă urci până-n vârful lui, noaptea de tot, o lume-ntreagă de lumini ți se așterne la picioare și e foarte probabil să rămâi fără suflare când vezi priveliștea.

Plimbarea fără scop turistic, direcție sau obiective, e printre cele mai plăcute lucruri pe care le poți face în Paris, fiindcă impresionează mai mult decât reușesc s-o facă picturile célèbre închise în muzee. Braseriile cu mese mici și rotunde, extreme de dese pe străzile Parisului, sunt locurile de unde francezii privesc lacomi oamenii din jur, în timp ce-și beau cafelele și-și sting țigările direct pe jos, și abia când te alături lor descoperi în ce constă adevărata plăcere. De la masa mică de unde privești Parisul, având ca zgomot de fundal doar turuitul unei franțuzoaice de la masa de lângă, e bine să îți lași ochii să se plimbe. Peste oamenii îmbrăcați atent, care nu par să se grăbească, peste clădirile din depărtare, care te atrag și te cheamă și mai ales peste străduțele care așteaptă să le iei la pas, fiindcă toate au povești de spus în șoaptă. Și dacă de turn și de turiști dai peste tot pe unde ai umbla prin Paris, de Sena nu te plictisești să o vezi, să-ți lași ochii să se plimbe peste vaporașele care alunecă ușor, să-i numeri podurile sau să te plimbi pe chei, printre castanii deși și înalți.

Străduțele te poartă ele însele în față la Notre Dame, și dacă nu ți s-a rupt toată magia momentului când o țigancă româncă vine la tine cu mâna întinsă (duiuspic ingliș?No), îți poți continua promenada spre clădirea aia frumoasă din depărtare care nu știi ce e, dar te cheamă la ea. Chiar și când te plimbi fără direcție prin Paris ajungi la tot felul de monumente, în tot felul de parcuri și grădini și te pierzi printre oameni doar ca să te regăsești cu sufletul mai plin, câteva minute și pași mai încolo.

Micul dejun franțuzesc, cu croissante și cafe au lait, sau Panini-ul lor ridicol, baghetă cu jambon și cașcaval, servit din mers în jurul prânzului, și chiar și tartele lor delicioase nu-s decât niște fandoseli simpatice, care pe mine m-au săturat și mulțumit doar psihic. Nu-nțeleg cum trăiesc oamenii ăștia doar din așa ceva și mai au și puterea să pedaleze, în costum, pe biciclete, prin tot Parisul. Dacă nu te plimbi cu bicicleta, cu scuterul (era plin de ele), sau mașina (pe care dacă o ai o duci în parcările lor subterane),o să te îndrăgostești un pic de metroul lor vechi de peste 100 de ani. Cu toate că după ce depășești momentul de maximă admirație pentru cele 14 magistrale ale lui și adevărata aventură în a găsi drumul cel mai scurt între două stații pe hartă, începe să te enervezede-a binelea că la ei metrourile chiar vin la fiecare 2 minute.

Jardins des Tuileries le-am văzut udate de-o ploaie cu soare și mi-ar fi plăcut să am timp să răsfoiesc o carte în fața fântânii rotunde, unde rățuștele se dădeau în spectacol pentru oamenii adunați la stat la soare. După monumente, sculpturi, fântâni foarte multe și câteva clădiri impresionante, am ajuns la muzeul Orsay(impresionist? Chiar impresionant) și până să ajungem la Jardin du Luxemburg am dat nas în nas cu nemulțumiții Franței. Au și ei de-ăștia. În halate albe, cei din învățământ și sănătate ieșiseră în stradă și reușiseră să închidă o Rue întreagă, păziți îndeaproape de jandarmi. Câteva ore mai târziu, când și uitasem de ei, ne-am “reîntâlnit” cu protestatarii, care de data asta mărșăluiau în tăcere în ploaie, în două cercuri paralele, în fața primăriei Parisului.

O plimbare cu mașina de câteva ore, noaptea prin Paris, a făcut ca timpul să nu se piardă chiar dacă ploua, iar Cartierul latin, La Defense, Opera, monumentele și chiar și palatul unde stă președintele Sarkozy au fost bifate ca văzute în micul carnețel de turist, chiar dacă doar de la distanță. Plimbarea pe Sena, când am prins vreme frumoasă, ne-a arătat și ea, încă o dată, câte sunt de vizitat în Paris. Nu ai cum să le vezi pe toate. De altfel, și vizita la Luvru s-a dovedit prea scurtă pentru a vedea și altceva decât mumii și pe Gioconda, iar shopping-ul pe Champs Elysee, lăsat pe ultima zi, s-a dovedit o experiență dureroasă. Nu pentru portofel, ci pentru picioare, fiindcă în ultima zi tălpile plimbate 4 zile în adidași se simțeau ca și cum aș fi dansat o noapte întreagă pe tocuri cui, de 14cm.

Centrul Pompidou e printre cele mai mișto clădiri ale Parisului, tocmai fiindcă e dovada vie a ceea ce vrea să reprezinte: artă modernă, exuberanță, tineresc, nou, în plin oraș arhitectural vechi. Din vârful scărilor se vede tot Parisul, iar în interiorul muzeului te pierzi și nu-ți mai vine să ieși. N-aveam idée cât îmi place arta abstract de mult înainte să intru acolo. Din curte se face intrarea în atelierul lui Brâncuși, iar întregul loc e ca un tnb franțuzesc, plin de tineri mai mult sau mai puțin artiști. Hotel des Invalides e un loc foarte interesant de vizitat, fiindcă pe lângă mormântul lui Napoleon și arme din cele două războaie mondiale, mi-am alimentat visele de prințesă alegând armura pe care ar fi trebuit s-o poarte cavalerul meu.

Și apropo de prințese, regi și cavaleri, Palatul Versailles e locul unde sigur n-o să te oprești din mirat, admirat și visat la alte timpuri. Palatul, curtea interioară, picturile, detaliul, decorul, fântânile, grădinile, domeniul Mariei Antoaneta, întregul domeniu al palatului formează unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-a făcut mâna și mintea omului și cu siguranță cel mai frumos loc din câte am văzut. Pozele nu dau de gol decât o mică parte din superbul de acolo, iar Versailles-ul ar trebui să fie printre primele obiective pe lista călătoriilor obligatorii prin lume (ar trebui să existe o astfel de listă!).

Sunt multe de povestit despre Paris, multe de tot. E un oraș frumos, un sentiment frumos, iar dacă-l și corelezi ca moment cu un context anume din viața ta, iese o experiență de neuitat. Parisul e o stare de bine, fiindcă dacă ești trist te vindecă și dacă ești fericit te bucură mai tare. ÎnsăParisul te farmecă și inevitabil va trebui să te întorci. Cât despre mine, cred că e singurul loc unde am fost și nu m-am gândit la prezent sau viitor, ci numai la un trecut în care mi-ar fi plăcut să fi trăit. E ideal când și mintea îți pleacă în vacanță.

A fost frumos deci și n-ar fi fost la fel de frumos dacă niște oameni deosebiți nu erau alături de mine, într-un fel sau altul. Mulțumesc.

Și o mică selecție de poze

Fie că e vorba de carieră, relații, prietenie sau mai știu eu ce, noi oamenii suntem în mod constant atrași de hore, de oameni uniți cumva împreună de un scop comun. De la depărtare horele sunt doar niște mulțimi de oameni care se rotesc în permanență, dansând în ritmul pasiunilor și aspirațiilor care i-au adus împreună.

Numai că dacă te uiți la hore suficient de mult începi să le simți magia și-cepe să se înfiripie-n mintea ta dorința de a te alătura și tu jocului lor și pe măsură ce te apropii devii tot mai atras de praful pe care îl ridică picioarele lor mereu în mișcare. Începi să-ți dorești și tu să te numeri printre ei, fie pentru a învăța dansul, fie pentru a sta lângă jucăreții cei mai interesanți sau fie doar pentru că ți se pare că ești prea singur acolo pe margine.

La început timid, fără a-ți calcula prea bine pașii te prinzi și tu de mână cu cineva și începi să dai din picioare cum te pricepi mai bine. La început de tot îți dai toată silința, fie pentru a le face o impresie bună celorlalți, fie pur li simplu pentru a nu te face de râs. După o vreme începe să-ți placă și devii tot mai priceput în dansuri de tot felul, așa ca în scurt timp ajungi să fii tu cel care ține ritmul și care dă tonul noilor mișcări în grup. Iar mișcarea aia de a estima cu ochiul de la spate toate lucrurile de care te poți lovi în timpul dansului a ajuns să-ți intre în reflexe.

Dar după o altă perioadă începi să obosești. Picioarele te dor și-ți devin greoaie, mâinile întinse de atâta timp în dreapta și-n stânga ți-au amorțit demult, iar refrenul tău preferat a ajuns să te scoată din sărite. Abia atunci, când gândurile care le leagănă în capul tău îngână un cântec trist realizezi că trebuie să te desprinzi de oră înainte să ajungi să urăști muzica în sine.

Nu e ușor să te dai singur la o parte și să te scoți din joc și nu devine deloc mai ușor atunci când știi că cei din jur cu care ai dansat și melodii vesele și triste încă mai vor să danseze. La fel cum nu e ușor să te ferești de oamenii care încă se învârt, pe măsură ce te desprinzi de horă. Și poate că lucrul cel mai greu dintre toate e să vezi cât de ușor se ocupă locul liber lăsat de tine de către un alt privitor flămând de jucat, așa cum erai și tu până nu demult.

Aberația de mai sus e scrisă mai demult, am o grămadă de ciorne pe care nu am apucat să le termin încă. E ciudat că pe cât de mult îmi place să scriu, pe-atât de mult îmi amân plăcerea să fac asta. Sper să se schimbe cumva treaba asta. Până una alta, eu am plecat să mă bucur de vacanța de care am nevoie ca să îmi revin din moleșeala care a pus stăpânire pe mine de atâta vreme.

Zile frumoase să aveți :)

Poze: CartoonStock